COD LMI: AB-II-a-A-00088

Vechime: 1714 - 1739

ARHITECTURA

 În arhitectura cetăţii bastionare de la Alba Iulia se regăsesc, în mod evident principalele caracteristici ale fortificaţiilor de „tip Vauban”, sistem elaborat de inginerul militar francez Sébastien Vauban Le Preste (1633-1707). Considerat un „geniu al cetăţilor”, Vauban a ştiut să sintetizeze toate cuceririle importante în domeniul fortificaţiilor apărute până la el, îmbinând în modul cel mai fericit, ingeniozitatea şi creaţiile de ordin arhitectonic ale şcolii bastionare italiene, cu precizia, proporţiile şi elementele complementare ale sistemului bastionar din Ţările de Jos şi Germania.
Cel care a promovat generalizarea sistemului Vauban în Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, a fost generalul Eugeniu de Savoia, deopotrivă susţinător al proiectului de construcţie a cetăţii de la Alba Iulia, document întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti.
Cetatea de la Alba Iulia reprezintă cel mai strălucit exemplu al tipului Vauban din România, ea rezistând tuturor încercărilor timpului, rămânând cea mai mare cetate bastionară în picioare din România și una dintre cele mai mari din Europa de sud-est. Totodată rămâne o capodoperă a sistemului de fortificații bastionare, lucrările executate fiind remarcabile, linia zidurilor, aliniamentele, bastioanele, muchiile, soclul, dar mai ales porțile dovedesc măiestia meșterilor care au lucrat aici.

Componentele de apărare

 Bastioanele
 Şapte bastioane mari, legate între ele de ziduri cu aceeaşi înălţime, formează în zona centrală „incinta de siguranţă”, a cetăţii, cea mai importantă şi cel mai bine protejată. Cunoscută sub denumirea de magistrală sau corpul principal al fortificaţiei, această curtină a fost proiectată pentru a se adapta la neregularităţile terenului, în formă de stea cu şapte colţuri (heptagon), configuraţie întâlnită şi la celelalte linii de apărare exterioară (raveline şi contragardă). La data construcţiei (1736), bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioşi (începând de la Poarta a III-a spre stânga, în sensul mersului acelor de ceasornic): bastionul Eugeniu de Savoia, bastionul Steinville (ulterior Sf. Ştefan), bastionul Trinităţii, bastionul Sf. Mihail, bastionul Sf. Carlo Borromeo (Carol), bastionul Sfânta Elisabeta, bastionul Sf. Capistrano (ulterior bastionul Transilvaniei).
 Construite din cărămidă şi umplutură de pământ bastioanele au aproximativ aceleaşi dimensiuni, lungimea laturilor fiind cuprinsă între 110-120 metri, iar înălţimea medie de 10-12 metri. Bastioanele au forme triunghiulare, cu vârfurile orientate spre exterior, legătura cu zidul curtinei care le uneşte făcându-se prin intermediul extremităţilor rotunjite ale laturilor (urechi) şi a flancurilor arcuite spre interior (gât). Deasupra bastioanelor, pe fiecare dintre cele două flancuri, erau amplasate gurile de foc, bine apărate prin situarea lor în spatele parapetului. Urma apoi pământul bătătorit, o terasă pe care apărătorii puteau circula la adăpostul proiectilelor inamicului şi care se găsea la 3 metri, sub creasta parapetului şi în jur de 5 m de larg, oferind un spaţiu suficient pentru deplasare trupelor şi manevrarea pieselor de artilerie. Accesul de la pământul bătătorit la banchetele de artilerie sau banchetele de infanterie se realiza prin intermediul unui povârniş în pantă dulce. În unele cazuri, pentru amplasarea artileriei într-o poziţie dominantă şi a obţine un punct de observaţie eficient, deasupra bastioanelor în zona centrală, se efectuau lucrări suplimentare, înălţându-se reduitele bastioanelor sau cavalierii. Rostul acestor construcţii era îndeplinit în cazul bastioanelor Eugeniu de Savoia şi al Sf. Ștefan de vechile bastioane ale cetăţii medievale, ridicate în timpul principelui Gabriel Bethlen. Vârfurile bastioanelor au fost împodobite cu statui amplasate pe platforme pentagonale de piatră, sub care se aflau, cu rol de consolă, grupuri sculpturale, figurative, blazoane şi inscripţii. Platforme asemănătoare se aflau şi în flancurile bastioanelor, deasupra urechilor, însă ele erau destinate gheretei care adăpostea sentinela. Între bastioane, zidul de cărămidă al curtinei în lungime de 100 m, prezenta aceleaşi particularităţi întâlnite la construcţia bastioanelor şi anume înclinaţia de 80 °, prin reducerea treptată a dimensiunilor de la bază spre vârf (2,50 m la 2 m) în vederea preluării împingerilor volumului mare de pământ. Mai mult pereţii înclinaţi au fost prevăzuţi cu contraforţi interiori care aveau acelaşi rol de ancorare a zidului exterior şi de a stabiliza umplutura de pământ din spatele acestora.
 

Ravelinele
 Ravelinele sau semilunele au forme şi dimensiuni apropiate cu cele ale bastioanelor (90m lungimea laturilor), de la care, cu o singură excepţie (ravelinul Sfântul Francisc de Paula), au preluat şi denumirile. Rolul lor principal este de a apăra lucrările din spate (incinta de siguranţă), fiind amplasate în faţa bastioanelor unde ocupă intervalul liber dintre ieşindurile acestora, alcătuind împreună cu contragarda categoria lucrărilor exterioare, desemnate a forma incintele de luptă. Pentru a conferi magistralei sau corpului fortificaţiei un bun comandament asupra ravelinelor (poziţie dominantă) şi protecţia apărătorilor, laturile acestora au o pantă înclinată spre interior, caracteristică întâlnită la toate elementele de fortificaţie. Pe două dintre raveline „Sfântul Carol şi Sfânta Elisabeta”, s-au construit reduituri (6 m înălţime) asemănătoare cu cele ale bastioanelor lucrări care permit apărătorilor să reziste chiar atunci când ravelinul este cucerit.
 

Cleştele
Spre deosebire de alte fortificaţii în sistem Vauban, cetatea de la Alba Iulia, nu are bastioanele prevăzute cu cazemate interioare, apărarea flancurilor realizându-se cu ajutorul cleştilor (tenailles), amplasate câte două în intervalul dintre bastioane. Cleştile, alături de raveline, reduitele ravelinelor şi contragardă, fac parte din categoria lucrărilor exterioare destinate să protejeze magistrala sau corpul principal al fortificaţiei (bastioanele şi curtina care le uneşte). Cleştile se ridică în şanţ, sub forma a două insule (mase de pământ şi zidărie), înălţimea lor redusă (4 m) permiţând artileriei situate pe platformele bastioanelor să tragă între ele. Distanţa între cleşte (50 m) era stabilită în aşa fel încât să permită caponierei să treacă printre ele.
 

Contragarda
După bastioane şi raveline contragarda este a treia şi ultima linie de apărare a cetăţii, care adoptă forma unei curtine de zidărie şi pământ. Traseul în zig-zag al contragardei urmăreşte ieşindurile şi intrândurile bastioanelor, ravelinelor, având menirea de a le apăra, fiind amplasată de regulă în faţa acestora. În părţile de sud-est şi nord-est, începând de la bastionul Steinville şi până în faţa bastionului Sfânta Elisabeta, contragarda atinge dimensiuni impresionante (50-200 m lăţime), terasele amenajate pe valul de pământ sau galeriile subterane, permiţând amplasarea pieselor de artilerie şi protecţia garnizoanei. Pe toată lungimea acestui traseu, contragarda a primit denumirea de anvelopă (enveloppe) şi a fost prevăzută cu un şanţ mărginit de ziduri, parţial inundabil. În părţile de sud-vest şi nord-vest, contragarda se îngustează până la 25 m lăţime, alungindu-se pentru a uni ravelinele între ele sau a proteja bastioanele prin faţa cărora trece. În această zonă şanţul nu mai are contraescarpa înzidită, iar în lipsa glacisului, escarpa ce sprijină valul de pământ al contragardei, atinge înălţimea de 6 m.
 

Şanţurile
 Fiecare element de apărare – bastioane, raveline, cleşte, contragardă – care formează liniile de apărare, este precedat sau delimitat de un şanţ ale cărui dimensiuni se deosebesc mai mult în lăţime, decât prin adâncime, existând astfel posibilitatea comunicării între ele, deosebiri evidente ale nivelelor întâlnindu-se doar în zonele de sud - est şi nord - est unde panta este mai accentuată. Şanţul principal sau şanţul mare din faţa corpului fortificaţiei are 25 m lărgime, cel al semilunelor 15 m, pentru ca în faţa contragardei acesta să atingă 12 m.
Comunicaţiile

Porţile cetăţii
 Intrarea în cetate se face prin intermediul celor şase porţi amplasate în număr egal, la est şi la vest, câte una pe fiecare linie de apărare.
 Construite din blocuri de piatră cioplită, porţile se deosebesc prin amploarea dimensiunilor şi complexitatea formelor, patru dintre ele având faţadele bogat ornamentate cu reliefuri şi statui.
 Rampele de acces
 Amenajate în masa de pământ din spatele zidurilor, sub forma unor povârnişuri în pantă dulce, având o lăţime de 2-4 m, mărginite de parapeţi cu sau fără creneluri şi cu intrările protejate de grilaje metalice, rampele permiteau accesul luptătorilor şi deplasarea pieselor de artilerie pe platformele elementelor de fortificaţie: bastioane, raveline, cleşte şi contragardă.
 

Poternele
 Poternele adoptă forma unor galerii subterane boltite, în pantă accentuată, ce permitea comunicarea părţilor superioare ale corpului fortificaţiei cu şanţul împrejmuitor. Intrarea în poternă se făcea la baza parapetului bastionului, de unde se cobora pe treptele de lemn sau piatră, ajungându-se la nivelul şanţului, în spatele urechilor bastionului. Ieşirile galeriilor erau blocate cu uşi sau grilaje metalice prin care se puteau efectua trageri, la adăpostul unor nişe laterale. O altă poternă era amenajată în spaţiul dintre bastioane, la mijlocul fiecărei curtine, cu intrarea la baza parapetului şi ieşirea în zidul escarpei, la cinci metri deasupra şanţului. Rostul acestei galerii subterane orizontale era de a face legătura, prin intermediul unei scări mobile de lemn ce putea fi suspendată, cu pasajul caponierei.
 

Caponierele
 Se prezintă sub forma unui pasaj larg de 3 metri sau a unei galerii acoperite care străbate transversal şanţul mare (şanţul corpului fortificaţiei), realizându-se legătura dintre curtină şi raveline. În acest mod apărătorii cetăţii intrau în poterna ce străbătea parapetul curtinei, coborau scara mobilă pentru a ajunge în dreptul caponierei pe care o străbăteau la adăpost până la intrarea amenajată în contraescarpa ravelinului. De aici, prin alte ramificaţii de galerii amenajate în corpul ravelinului se ajungea deasupra acestuia sau în şanţul care îl delimita de contragardă. Cea de a treia linie de fortificaţie – contragarda sau anvelopa – era străbătută la rândul ei de galerii boltite pentru circulaţie, încăperi pentru magazii sau adăposturi, cazemate pentru piesele de artilerie.