COD LMI: AB-II-a-A-00088

Vechime: sec. XVI-XVII

Date istorice

 Numele de Bălgrad vine pe filieră bulgară când în jurul anului 830 Țaratul bulgar s-a extins până pe Mureșul Mijlociu pentru controlul sării și a circulației acestui mineral și derivă probabil de la aspectul zidurilor albe de piatră ale castrului roman.
Numele de Alba vine pe filieră maghiară din perspectiva noului stăpân, care avea deja o ”Alba” în Ungaria Szekesfehervar (Alba Regia) – Alba Scaunului, iar Bălgrad devine Alba lui Gyla (Gyulafehervar). ”Iulia” este un termen mai târziu de la sf. Evului mediu.
 Consolidat şi adaptat la noile cerinţe defensive, vechiul castru roman a fost transformat  în timpul dinastiei arpadiene  în cetate regală, păstrându-şi în prima etapă terminologia antică a fortificaţiei, la care s-a asociat denumirea medievală a localităţii (castrum Albense).
 Până în secolul al XIV-lea nici o structură administrativă nu a reușit să ocupe întreg arealul fostului castru roman și să-l apere.
 Dacă regele Carol Robert de Anjóu a vizitat nestingherit la 1310 oraşul, regelui Ludovic I i se refuză la 1349 intrarea pe porţile cetăţii.
 Iancu de Hunedoara îşi găseşte refugiul, după pierderea bătăliei cu turcii de la Sântimbru (1442), între zidurile cetăţii, pe care apoi o întăreşte, contribuind deopotrivă la refacerea catedralei catolice, locaş ales să devină, după moartea sa, necropolă a familiei.
 La 1516, regele Vlasislav al II-lea răspunde favorabil înalţilor prelaţi de la Alba Iulia, care s-au implicat personal în reconstrucţia cetăţii, trimiţând în acest scop suma de 2000 florini aur.
 În anul 1525, regele Ludovic al II-lea, face la rândul său o donaţie de sare, în valoare de 2000 florini aur pentru consolidarea zidurilor cetăţii. După bătălia de la Móhacs (1526) urmată de ocuparea oraşului Buda (1540) de către turci, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea otomană, iar oraşul Alba Iulia capitală a provinciei şi sediu al principilor. Alegerea cetăţii Alba Iulia şi implicit a celei mai importante  clădiri din incintă – palatul episcopal – ca reşedinţă a principilor Transilvaniei, începând cu Ioan Sigismund Zapólya, se va lovi la scurt timp (1550) de interesul unei puternice grupări filohabsburgiene, care urmărea să cedeze Transilvania împăratului Austriei, Ferdinand I.
 În acest context, însuşi cardinalul Gheorghe Martinuzzi, tutorele desemnat al principelui minor Ioan Sigismund, atacă cetatea cu ajutorul trupelor austriece, îi alungă pe principe şi pe mama sa regina Isabella şi predă oraşul generalului Giovanni Castaldó, guvernatorul Transilvaniei (1551-1556). Pentru a consolida cetatea găsită într-o stare necorespunzătoare Castalodó apelează la noi mijloace de apărare, utilizând pentru prima oară, în locul turnurilor rotunde sau pătrate goale la interior, bastioane cu forme poligonale, umplute cu pământ.
 După scurta dar însemnata stăpânire a Transilvaniei şi a oraşului Alba Iulia de către voievodul românilor Mihai Viteazul, cetatea este distrusă şi incendiată de trupele mercenarilor conduşi de generalii Gheorghe Basta şi Moise Secuiul (1602-1603).
 Epoca principatului (1541-1699) s-a caracterizat, între altele, prin ample progrese constructive, cetatea beneficiind de reglementări speciale care au permis asigurarea fondurilor şi a forţei de muncă în vederea efectuării lucrărilor de apărare, după cele mai moderne mijloace defensive utilizate în epocă: sistemul bastionar italian de „tip nou” .
 La sfârşitul secolului al XVII-lea, în contextul ofensivei victorioase asupra turcilor şi a acţiunilor de preluare sub administraţia Imperiului Habsburgic a noilor teritorii cucerite, cetatea Alba Iulia  este predată armatei austriece, care îşi instalează trupele în cetate (1687).
 Colaborarea autorităţilor locale cu mişcarea „curuţilor”, ale căror detaşamente ocupă cetatea în anul 1703, atrage nemulţumirea generalului Antonio Craffa, din ordinul căruia, în semn de represalii, o parte a zidurilor cetăţii sunt dărâmate (27 octombrie – 31 noiembrie 1704).
 Încorporarea definitivă a Transilvaniei în Imperiul Habsburgic ca principat autonom, după pacea de la Satu Mare (1711), este însoţită de hotărârea Curţii de la Viena de a organiza un amplu program de construcţii militare pentru consolidarea stăpânirii şi prevenirea pericolului otoman. Aşa se face că, după o existenţă îndelungată în care două fortificaţii din epoci diferite (antică şi medievală) au rezistat într-o simbioză rar întâlnită în care particularităţile sunt greu de reconstituit, aproape totul a fost distrus şi terenul eliberat pentru a face loc celei mai puternice, complexe şi grandioase fortificaţii bastionare în sistem Vauban din Transilvania secolului al XVIII-lea, cetatea Alba Carolina.

Caracteristici evolutive – componente – înfăţişare

Zidurile
Adoptând forma şi dimensiunile castrului roman, fortificaţia medievală îşi va contura noua incintă în prima etapă doar, prin consolidarea şi supraînălţarea zidurilor de piatră (5 m-6 m înălţime, 2,50 m grosime), cu un parapet de cărămidă (1,50 m înălţime, 0,50 m grosime), prevăzut cu  creneluri şi drum de strajă sau prin reamenajarea şanţurilor perimetrale (aproximativ 5m adâncime ; 16m lăţime), urmărindu-se cu exactitate traseul vechilor structuri romane.
Interesantă se dovedeşte a fi suprapunerea unor clădiri reprezentative medievale pe fundaţiile sau zidurile de suprafaţă ale castrului roman, în special cele situate pe laturile de sud (palatul episcopal monetăria, manutanţa) şi de nord (locuinţele civile), ale cetăţii, toate aceste clădiri devenind, la rândul lor, parte integrantă a curtinei şi, în acest mod, elemente de fortificare.

Porţile
Cu certitudine se poate dovedi, în afară de porţiunile de ziduri aflate în ruină ori spoliate până la nivelul fundaţiilor, existenţa şi refolosirea porţilor de est (porta praetoria) şi de vest (porta decumana) ale castrului roman, transformate şi redenumite ca poarta Sf. Gheorghe, respectiv poarta Sf. Mihail.
Înfăţişarea reală a celor două porţi cu nume de sfinţi militari este greu de reconstituit, descrierile fiind sumare, iar existenţa unor posibile reprezentări iconografice necunoscută.
Despre poarta de est (Sf. Gheorghe) se ştie că, în jurul anului 1500, era în administrarea capitlului episcopal, fiind cunoscută sub denumirea de porta capituli.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, poarta adoptă numele patronului Sf. Gheorghe şi este frecvent amintită în relatările călătorilor străini impresionaţi de existenţa pe faţada sa a unui relief care îi înfăţişa pe întemeietorii legendari ai Romei, Romulus şi Remus alăptaţi de lupoaică. Pe aceeaşi poartă, la 1 noiembrie 1599, îşi face intrarea triumfală în cetatea Ardealului, voievodul românilor Mihai Viteazul. Adoptarea patronului Sf. Mihail de poarta de vest a cetăţii se explică prin situarea acesteia în apropierea catedralei romano - catolice, deţinătoare a aceluiaşi hram şi a faptului (propun prin faptul pentru ca merge dupa se explica…) că era în responsabilitatea episcopiei. Prin această poartă de vest a ieşit, în anul 1701, alaiul care l-a însoţit pe Athanasie Anghel la ceremonia de instalare a sa în funcţia de prim episcop al românilor trecuţi la greco-catolicism. Păstrate în faza iniţială de edificare a cetăţii bastionare, porţile Sf. Gheorghe şi Sf. Mihail ale vechii cetăţi au dispărut odată cu înălţarea zidurilor noii curtine de apărare (1736).
În plus, faţă de cele două porţi principale ale castrului păstrate şi adaptate la cerinţele de apărare ale cetăţii medievale, au fost utilizate şi intrări secundare, cu accesul limitat la anumite categorii de personal.
O poartă secundară precedată de un pod peste şanţ, a fost amenajată în partea de sud - vest a cetăţii, pentru a înlesni comunicarea între palatul episcopal, grădinile externe şi drumurile între Sebeş şi Vinţul de jos. Iniţial cu deschiderea mai mare (2,40 x 3m) poarta este redusă la accesul pietonal, la o dată ulterioară care poate fi asociată cu pericolul invaziei turco tătare din anii 1658, 1661-1662. Cronicarul I. Szalardi, făcând referire la activitatea constructivă din timpul principelui G.Bethlen, aminteşte şi poarta princiară carosabilă care se deschidea spre Măieriştea Hostatului (I. Şerban 1981, pag.192).
O deschidere mai amplă (4 x 5m), dar cu acelaşi rol secundar, apare marcată printr-un ancadrament gotic, pe latura opusă a zidului de incintă, integrat în structura palatului Apor. Amplasarea acestei părţi în partea medievală a zidului de nord şi la capătul unei artere care făcea legătura cu zona centrală o poate desemna, cel puţin în prima fază, ca poartă de cetate, devenită ulterior cale de acces pentru curtea unei reşedinţe nobiliare.

Turnurile
Din aceeaşi primă fază de folosire de către autorităţile religioase a castrului roman ca fortificaţie medievală, se mai poate presupune existenţa turnurilor ca elemente de flancare a porţilor sau de apărare a curtinei, prin amplasarea lor pe traseul zidurilor sau în cele patru colţuri ale careului.
Indiferent însă de situarea lor, turnurile vechii cetăţi medievale îşi pot avea originile prin locul de situare sau chiar fundaţii în turnurile de pază romane, părţile superioare ale etajelor, fiind construite odată cu declanşarea pericolului otoman, după modelul fortificaţiilor europene timpurii (sec XII-XIII).
În afară de turnurile pereche cu amplasament interior care încadrau simetric deschiderile porţilor principale, pe traseul curtinei se poate documenta cu ajutorul reprezentărilor cartografice (planul din 1687), existenţa a trei turnuri de apărare, toate amplasate la exteriorul curtinei.
Unul dintre acestea a fost construit la mijlocul zidului de nord, motiv pentru care a fost asociat cu un turn de poartă;  al doilea era dispus oblic în colţul de nord - vest, în stânga porţii. Cu excepţia turnului (sau bastionului) semirotund amplasat la sud de poarta Sf. Mihail, celelalte aveau forme rectangulare, dar mărimi diferite, o curiozitate prezentând prin dimensiunile reduse, turnurile de flancare a porţilor.

Barbacanele
Destinate să apere deschiderile vulnerabile ale porţilor de forţa loviturilor directe ale artileriei, barbacanele au fost construite la date şi împrejurări diferite, amenajarea în plan circular din faţa porții Sf. Gheorghe fiind datorată capitlului (aprox 1504) care avea în responsabilitate apărarea intrării respective (porta capituli), în timp ce barbacana din faţa porţii Sf. Mihail, cu planul în forma literei M, a fost ridicată ulterior, posibil la mijlocul secolului al XVII- lea, dată la care cetatea se afla în stăpânirea principilor Transilvaniei. Cu aceste reprezentări, barbacana din faţa porţii de est apare în planul din 1687, barbacana de vest la Visconti în 1711, cu menţiunea că în ultimul plan, barbacanele şi porţile se identifică sub aceleaşi forme grafice ale literei U, respectiv litera M .

Bastioanele
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi până la începutul secolului al XVIII-lea, cetatea Alba (poate Iulia?) ajunge sub autoritatea principilor Transilvaniei, Episcopia romano - catolică fiind desfiinţată iar demnitarii catolici alungaţi. În acest interval se experimentează noi şi eficiente metode de apărare, prin adoptarea sistemului bastionar italian.
Într-o primă etapă (1551-1556), sub ocupaţia temporară a trupelor austriece conduse de generalul Giovanni Castaldo, cetatea Alba Iulia a fost prevazută cu patru mici bastioane de tip vechi italian, construite din trunchi de copaci şi umplătură de pământ, amplasate în cele patru colţuri ale fortificaţiei. În lipsa cazematelor interioare, armele grele de foc erau amplasate pe platformele amenajate deasupra.
Lucrările de înzestrare a cetăţii cu noile elemente de apărare au fost executate sub comanda unor arhitecţi aduşi din Italia, locul de origine al sistemului bastionar. Antonio da Bufallo, Andreea de Traviso, Francesco del Pazzo, Sforzza Palavicini, sunt numai câteva nume de constructori care au activat în acea perioadă la Alba Iulia, devenind astfel cunoscute.
A doua etapă de asimilare a sistemului italian de “tip nou“ corespunde domniei principelui Gabriel Bethlen (1613 – 1629). Programul de fortificare a cetăţii iniţiat de principe s-a dovedit a fi parţial realizabil, din cele patru bastioane planificate fiind terminate, până la sfârşitul domiei sale, numai două.
Construit pe cheltuiala principelui, bastionul din colţul de sud - vest al cetăţii este cel mai mare, în structura sa de pământ consolidat cu ziduri de cărămidă aflîndu-se amenajate mari spaţii interioare, destinate cazematelor. Dispuse în unghi ascuţit, feţele bastionului (119 m lungime) au spre curtină extremităţile rotunjite (urechi), iar flancurile drepte (gât), permiţând artileriei să efecueze trageri de-a lungul şanţului.
În colţul de sud–est, bastionul organizaţiilor scaunale săseşti este mai mic (85 m lungimea feţelor ), urechile adoptând forme semiovale şi retrageri evidente ale zidului de la bază spre vârf. La exterior, în faţa zidurilor şi a bastioanelor, vechiul şanţ de apărare, şi-a păstrat partea de sud cel mai bine conturată. Explicaţia se regăseşte în folosirea mai intensă a zonei de sud-vest a cetăţii ca loc de amplasare a magaziilor şi atelierelor princiare, şanţul uscat şi adânc oferind la nevoie spaţiul şi protecţia necesare desfăşurării activităţilor.
La începutul secolului al XVIII-lea, autorităţile militare austriece acordă o atenţie deosebită bastioanelor vechi, a căror existenţă şi utilitate a fost invocată de mareşalul Eugeniu de Savoia în alegerea locului potrivit pentru amplasarea cetăţii bastionare. Mai mult, bastioanele construite în timpul lui Bethlen, au fost păstrate şi integrate de arhitecţii militari austrieci (I. K. Weiss) ca lucrări suplimentare în noua fortificaţie de tip Vauban.